Republica Moldova a moștenit modelul sovietic de îngrijire psihiatrică și l-a păstrat mult timp și după independență, cu accent pe internări și instituții mari. Abia în ultimii ani au început să se adune eforturi sistematice pentru a schimba acest lucru și a aduce sprijinul mai aproape de comunitate.

Acum, lucrurile stau altfel. În loc să rabde până ajunge iar la limita puterilor, Iacob la vârsta de 31 de ani are o rutină care constituie un adevărat sprijin pentru el. Își duce traiul acasă, în satul lui, și își vede de responsabilitățile zilnice. „Tai lemne, îmi iau pastilele și îi ajut și pe alții,” își rezumă Iacob ritmul de viață.

„Eu și ceilalți beneficiari ne adunăm la punctul medical din sat. Vine mașina, ne duce la centrul de sănătate mintală din raion, unde suntem primiți cu căldură și putem să ne ocupăm de noi înșine.” explică el. „Nu mai am insomnii. Am poftă de viață!”

Bunica lui Iacob spune că specialiștii centrului l-au vizitat chiar și acasă. Pentru ea, această monitorizare continuă este cea mai mare schimbare: sprijinul din partea sistemului medical care rămâne aproape de oameni, în loc să dispară complet după externare.

Această schimbare se resimte la nivel național. A fost realizată prin intermediul MENSANA, un proiect moldo-elvețian de facilitare a reformei în domeniul sănătății mintale. Victoria Condrat,  manageră locală a proiectului MENSANA, menționează că sprijinul financiar și tehnic oferit de Elveția a susținut aceste schimbări timp de 12 ani, investind direct în arhitectura sistemului. Astăzi, acesta include 40 de centre comunitare de sănătate mintală care activează în întreaga țară, de serviciile cărora beneficiază aproximativ 78.000 de persoane.

„Elveția a fost alături de țara noastră și ne-a oferit spațiul de respiro necesar pentru a reconstrui sistemul din temelii,” adaugă Condrat.

Sănătatea mintală în Moldova

Centrul comunitar de sănătate mintală , unde merge Iacob, se află chiar în clădirea spitalului raional din Călărași. Psihologa de la centru care-l consultă, Izabella Eni, își amintește că atunci când mama l-a adus aici, tânărul a găsit imediat sprijin prin intermediul serviciilor multidisciplinare. Însă drumul spre vindecare nu a fost ușor.

„După prima spitalizare, am cedat”, își amintește Iacob. „Nu am respectat regulamentul de tratament. A urmat a doua spitalizare și tot nu m-am învățat minte.” El vorbește despre internări la spitalul de psihiatrie din Chișinău, înainte să ajungă beneficiar al centrului comunitar.

Iacob recunoaște că au fost „abateri” de la tratament și i-au trebuit ani să se stabilizeze — „ani pierduți”, cum îi numește el cu regret. În 2018, după externarea de la spitalul de psihiatrie din Chișinău, mama lui l-a adus la Centrul în Călărași, spune psihologa Izabella Eni: aici a fost luat în supraveghere, monitorizat cu plan de intervenție și a beneficiat de servicii multidisciplinare. Din 2021, Iacob spune că vine la centru lunar și participă la întâlniri de grup și sesiuni individuale, continuându-și viața acasă.

De anul trecut, Iacob îi ajută și pe alții. „Am fost selectat de medic și de psiholog”, povestește bărbatul. „Mi-au zis: «Iacob, te vedem ca pe un viitor specialist.» Așa că am făcut cursuri și acum ofer suport de la egal la egal altor beneficiari, îi ascult și discut cu ei.”

El subliniază un lucru important: a veni la centru înseamnă și a învăța cum să te faci util pentru cei din jur, dar și pentru tine însuți, lucrând cot la cot cu profesioniștii care duc greul muncii de zi cu zi. Ceea ce observă Iacob la centrul din Călărași se întâmplă, de fapt, în toată Moldova.

Să ajungi la centru pentru că te „doare sufletul”

Pentru psihologa Izabella Eni punctul de intrare pentru fiecare beneficiar ar trebui să fie unul uman. Ea spune că oamenii vin atunci când se simt cel mai vulnerabili, când tot ce pot spune e „mă doare sufletul”. Beneficiarii ajung la centru pe diferite căi: prin intermediul unui medic psihiatru, prin medicul de familie, dar și din proprie inițiativă.

Odată ce un potențial beneficiar le trece pragul, explică Eni, munca nu se rezumă la formula „un singur specialist, o singură vizită”. Centrul funcționează ca o echipă capabilă să însoțească persoana dincolo de ușa cabinetului de consultații, uneori chiar până la poarta casei. Iar în unele cazuri, problema cea mai mare poate fi de ordin practic.

„Problema cuiva poate fi lipsa resurselor financiare”, explică Eni. Omul nu are bani pentru lemne de foc, de exemplu, sau îi lipsesc lucrurile elementare care ar face posibilă menținerea unei rutine. Când asta se întâmplă, asistența trebuie să însemne mai mult decât scrierea unei rețete medicale: ea devine un plan făcut împreună, înseamnă continuitate și construirea unei punți de legătură dintre acea persoană și viața pe care încearcă să o mențină pe linia de plutire.

Iacob simte cum funcționează acest tip de suport nu la nivel de slogane, dar pe viu, în activitățile regulate de la centru. „Psihologul ne susține și ne învață aproape ca a doua mamă”, spune el.

Aproape de casă, departe de gura lumii

Victoria Condrat explică cum s-a schimbat asistența psihiatrică în Moldova: „Am mutat accentul de pe spitalizare și situațiile de criză, spre prevenție, recuperare și o viață activă în comunitate”. S-a renunțat la sistemul centrat pe spitalele de psihiatrie, în favoarea unor servicii pe care oamenii le pot folosi fără a fi nevoiți să se retragă din propriile vieți.”

Pentru ea, reforma înseamnă și o muncă mai consecventă. Ea dă drept exemplu echipele multidisciplinare care abordează problemele din mai multe unghiuri. Au fost elaborate protocoale clinice clare pentru evaluare, diagnostic și tratament, iar recuperarea se bazează pe cele mai recente dovezi științifice.

Ea menționează și vizitele la domiciliu ca pe o componentă mai nouă a acestui model, vizite realizate uneori în condiții care par aproape absurde. În raionul Basarabeasca, povestește ea, o mică echipă de la centrul local nu are mașină, așa că „se urcă pe biciclete și merg prin sate pentru a face vizite acasă la pacienți.”

Constrângerile descrise de Victoria Condrat nu sunt doar logistice, ci și sociale. Chiar și acum, spune Iacob, unii oameni continuă să îi înjosească pe cei cu afecțiuni mintale, iar stigmatizarea pare un obicei la care unii nu vor deloc să renunțe. Iacob nu este singurul beneficiar din satul lui care merge la centru: „suntem vreo patru-cinci băieți, mergem des împreună la centrul din Călărași”, povestește el. Pentru ei, acest mers împreună la centrul de sănătate mintală, săptămână de săptămână, e și un mod de a sfida gura lumii și de a-și trăi viața mai departe în normalitate.